marți, 26 iulie 2016

Este minunat să admiri luna plină!

Este minunat să admiri luna plină! Dar nu pare deloc lesne să fie fotografiată, tocmai pentru că rămîne singura sursă de lumină, pe care o poate percepe ochiul aparatului de fotografiat...Ești în fața unei duble provocări: primo: lipsa luminii, care ne crează tot confortul și girează certitudinile; secundo: ești la „mîna” tehnologiei, căci nu-i poți decît în parte determina „aptitudinile”, iar calitatea și plasticitatea imaginii depind de aceasta aproape în exclusivitate...Ce mi-a reușit - se vede în aceste capturi foto. 

Luna plină văzută în 21.07.16, din strada Paharnicului.




miercuri, 23 martie 2016

Tramvaiul ori mașina?

                                                       click pe imagine        Foto: © vladimir bulat, 2016.

În chiar primele pagini ale savurosului roman Vițelul de aur, semnat de Ilf & Petrov (editat la noi pînă la sațietate de-a lungul deceniilor de: Cartea Rusă, Editura pentru Literatura UniversalăUnivers, RAO, Polirom, Adevărul Holding etc.) -  ale căror operă literară te scoate din orice fel de tristeți, disconfort sufletesc sau sincope dubitative - cetim despre rolul pietonului pe acest pămînt, care printre altele a răspîndit cultura în întreaga lume, a inventat tiparnița, dar și praful de pușcă, a construit poduri și a introdus în circuit lama de ras, a descifrat hieroglifele egiptene, a lichidat comerțul cu robi și a stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mîncare...și cînd totul a fost gata, și planeta a căpătat un aspect uman, numai bun de locuit, au apărut automobiliștii. E de menționat, spun aceeași autori, că și automobilul a fost inventat tot de pietoni, doar că șoferii au uitat iute de acest fapt, iar pietonul s-a pomenit la fel de urgent într-un ghetou automobilistic.

Sincer vorbind, am oroare de marile orașe nu pentru sunt doar mari, întinse, lăbărțate, ci pentru că au o miriadă de mașini, bulevarde și străzi ambuteiate, penurie de locuri de parcare, tarife exorbitante pentru orele în care-ți lași mașina pe undeva...Spun banalități, știe o lume întreagă că e așa, că pietonul e demult minoritar, marginalizat, brutalizat de zgomot, vuiet, gaze de eșapament, de pericolul permanent al accidentării și al morții. Pietonul a devenit martorul și coparticipantul la această junglă motorizată, haotică & purtătoare de suprize, de cele mai multe ori, neplăcute. Un martor involuntar. Mașina ar trebui folosită în afara orașului, în timp ce urbea să fie restituită celor care merg pe jos sau cu bicicleta, trotineta, tricicleta, rolele...aceste din urmă atelaje sunt practic inofensive, pentru că mînuitorii lor pot dialoga/interacționa oricînd cu pietonii, fiind alături de ei, la nivelul lor. Tractoarele urbane nu-și au deloc locul în orașe, ci doar la periferiile acestora, mai departe de centre, mai ales din cauza gabaritului imoral supradimensionat al celor care le conduc. 4/4 nu e o mașină (de orice marcă) pentru București, este bună de cărat bușteni, dacă ai vile ascunse prin pădurile defrișate de firme austriece. Trebuie să devină ilegal să rulezi astfel de mecanisme prin orașele contemporane, tot mai dornice să dialogheze cu esteticul, cu chibițul detaliului rafinat, cu designul urban minimalist, frust.

Imaginea aceasta am cules-o dintr-un balcon de bloc, unde mă aflam în vizită, la etajul 8, în preajma Podului Grant la orele serii, cînd șiruri nesfîrșite parcă de mașini traversează acest imens pod peste căile ferate române, și în aceste ore cel mai potrivit este să folosești tramvaiul - singurul mijloc de transport care nu poluează, este suficient de rapid, doar că aglomerat mai mereu, drept care, mai ales cînd plouă, în loc să-și ia cizmele, umbrela și pelerina, plus cardul de călător, cetățeanul acestui oraș își ia mașina la gonit, și merge cu ea unde are nevoie. Preferă să stea ambuteiat, sufocat de noxe, cu muzica la volum mare, ca să nu audă claxoanele, scîrțîitul frînelor bezmetice, decît să ia tramvaiul, poate cel mai democratic mijloc de transport al omenirii de mai bine de un secol și ceva încoace...

Acest mijloc de transport trebuie renăscut pe noi principii, și eventual să circule și pe perimetrul șoselei de centură a capitalei, unde se conservă încă în bună măsură o rețea feroviară. Ce frumos ar fi să contempli întregul perimetru al Bucureștilor prin geamurile unui tramvai! De la distanță. Să-i vezi conturul, silueta, sinuoasa contrucțiilor și a perdelei verzi. Să ai posibilitatea să cobori oriunde, bucurîndu-te de accesul spre oricare dintre porțile de intrare în oraș. Mi-amintesc că la una din Anualele de arhitectură a Bucureștilor din anii trecuți, cineva, adică un grup de arhitecți, a propus un astfel de proiect, de reabilitare și actualizare a acestui culoar feroviar. De atunci nu am auzit nimic despre evoluția acestei idei minunate. Cel mai posibil nici nu a interesat acest subiect pe prea mulți, prea-ocupați de supradimensionarea traficului, de vacarmul dimineților și al serilor, de shopping, de orice altceva, nicidecum de vremea care zboară prea repede, alături de noi...nelăsînd decît umbra vagă a incertitudinii, a sufocării urbane.
        

marți, 1 martie 2016

Cernăuți, enclavă de Mittel Europa


iulie 2013, centrul orașului Cernăuți. 

În inima verii lui 2013 am mers la Cernăuți, pentru a deschide o expoziție a Baronului Lowendal, un proiect al fundației omonime, conduse de chiar nepoata baronului cu străvechi rădăcini scandinave. Încîntător este faptul că acest oraș a scăpat sistematizărilor impuse de planurile sovieticilor de a mutila tot ce nu era zidit, gîndit și funcționalizat de ei. Întregul centru vechi este păstrat intact, astfel că putem vedea amprenta fostului imperiu austro-ungar, a celui țarist, dar și micile inserturi ale administrației românești din perioada României Mari. Este poate cea mai impresionantă enclavă de multiculturalism și poliglotism din cîte s-au conservat în această parte a lumii, pe care istoricii o numesc Europa Centrală (Mittel Europa).


sâmbătă, 20 februarie 2016

Glastonbury Busker: Pixi Morgan

În zilele noastre este prea greu să crezi că mai există trubaduri autentici! 

Ei bine, unul dintre ei a fost Pixi Morgan, care nu mai e printre noi, a plecat la Domnul în 6 februarie, la Southhampton.

I-a rămas muzica, memoria, iar pe youtube au apărut primele înregistrări, iar The Guardian s-a publicat un foarte cald necrolog
A fost ceea ce omul contemporan, cel comod, timorat, pus la adăpost - nu mai știe ce este: libertatea opțiunii, liberatea cuvîntului, ceea ce în engleză se numește bum.

Ascultați-i baladele, vocea lui sigur vă v-a urmări multă vreme!  

joi, 10 decembrie 2015

Poate că noaptea e mai mult decît o lună pe cer...

şi chiar este ceva mai mult!

Pentru a mări imaginea, se va pune cursorul pe ea...

luni, 7 decembrie 2015

Maternitatea veghează și noaptea


Maternitatea veghează și noaptea. Oriunde s-ar afla.
Lucrarea lui Virgil Scripcariu stă mărturie.
În fața Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia.

foto © vladimir bulat, decembrie, 2015

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

„Ideea de perete îmi repugnă”




Sculptura aceasta a lui Ștefan Râmniceanu am văzut-o și fotografiat-o acum mai bine de un an, dar tot în luna noiembrie, la Mogoșoaia. Era proiectată pe fundalul bisericii Brâncovenilor, asftel că prin acest gest artistul a dorit să re-valorizeze o lucrare, altfel cît se poate de anostă, datată din punct de vedere plastic. Era în cadrul primei sale personale din România, după acea legendară expoziție de la Curtea Veche bucureșteană, din 1988.

Ca să fiu onest și franc: personala din noiembrie 2014, m-a lăsat rece! Dar nu despre asta doresc să vorbesc acum. Ci despre cum am perceput eu opera, de fapt unele lucrări ale acestui artist, noaptea. Mi s-a părut că acestea arată mai bine noaptea, decît ziua, cînd formele, volumele, cromatica lor - sunt abrazive, brute, excesiv de solicitante vizual. Noaptea însă contrastele se estompează, devin molcome, fluide. În afară de aceasta, care se integra de minune pe rizalitul scării care duce spre clopotniță, poate cea mai impresionantă „intrare” în peisaj (context) a reușit-o sculptura cu martirii Brâncoveni (aidoma icoanei lui Sorin Dumitrescu). A cărei masă sculpturală făcea corp comun cu zidul patinat de timp al Palatului Mogoșoaia. Aliajul metalic, compact, minimalist și reducționist, fuziona cu acest colos de cărămidă, marmoră și lemn. Doar lumina direcționată pe operă - o decupa din întuneric, contribuind la prezență! Iată, noaptea ascunde prezența, dar nu o anulează. Nu o face nici mai mare, nici mai mică. O anihilează pentru o vreme, căci noaptea nu există, sau nu pare să existe materialitate, zid, hotar, nici teritorii discutabile... 

Ideea de perete îmi repugnă”, spunea într-un interviu Ștefan Râmniceanu. Doar că noaptea dispar și zidurile, și certitudinile, și tensiunile, și eșecurile. De dispariția acestora din urmă ne bucurăm, în cele din urmă, cel mai mult...Nu ne place să le știm ca făcînd parte din noi, și plecăm în noapte.

N.B. pentru a vedea imaginile ceva mai mari, e nevoie să apăsați pe ele. Vor crește de îndată.

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2014
   

joi, 31 iulie 2014

Nicole Eippers - Piggy

Ca-n totdeauna, Nicole Eippers este pe fază. La orice expediere a mea, legată de "tematica cochonească", ea îmi expediază ilustrate fabricate cu noaptea.
Je vous encore, remercie, Nicole!


vineri, 18 iulie 2014

"A little boy who lives in my mouth."

Imaginea aceasta este surprinsă acum cîteva seri, la Budapesta! În imagine este podul Elisabetei (Erzsébet híd), după numele Reginei Elisabeta a Austriei, soția lui Franz Joseph, asasinată în 10 septembrie 1898, la Geneva, unde se afla incognito

Era momentul în care seara punea stăpînire pe oraș, și liminile artificiale suplineau lipsa celei naturale, iar podul se proiecta pe fundalul tot mai întuncat al cerului nocturn. Desigur, un bec nu va fi niciodată la fel de strălucitor, și de aprig - ca razele solare. Dealtfel, nici nu e menirea acestuia să fie.

Tocmai de aceea, lumina electrică a dat naștere de-a lungul deceniilor unui nou mod de percepție, de lectură a întunericului, și a luminii naturale. Oare e întîmplător că în filmul lui Stanley Kubrick, ”The Shining” (1980), lumina electrică e cea care crează atmosfera de mister, oroare, neprevăzut și de frică indusă? Mie îmi place noaptea, ea devine un motiv literar, de speculație verbală, conceptuală. Și nu sunt de acord întru totul, că noaptea se asociază cu negativul, răul, bicisnicia, moartea, stupoarea, magia, vrăjitoria, nebunia, insanitatea...Se asociază și cu acestea, da! Dar este o imagine literaturizată, manipulată, ideologiza(n)tă, venită încă din străvechea Antichitate, trecută & filtrată de Evul Mediu (pe care Barbara Tucker l-a numit, ”întunecat”), și prin Renașterea lui Petrarca, pentru care concluzia era una singură, anume că e mereu așa: "good versus evil", cizelată apoi, prin opere de mare rafinament dandy-esc de și în era romantică, și ajungînd la noi prin filmele lui Alfred Hitchcock, sau prin deja pomenitul mai sus mărețul op al lui Kubrick, care i-a servit din plin popularitatea universală etc.!

Ei bine, întunericul nu e neapărat lipsa luminii. Poate fi cetit și ca o sincopă în drumul nostru către cunoaștere, sau spre lumina lăuntrică. Și pentru că sunt de părere că și un oraș e un organism viu, uriaș și palpitant, tocmai pentru că deține în vintrele și pe palierele sale multe-multe ființe, suflete și destine laolaltă, orașul acesta nocturn este (sau devine, periodic) o superbisimă vitrină, și o arvună a zilei ce va veni, cînd toate o iau de la capăt, în șir continuu, statornic, chiar dacă pentru unii noaptea aceasta poate fi cea de pe urmă, a destinului hărăzit pentru această viață...să le urăm celorlalți - somn cu vise pufoase, luminoase, binecuvîntate și calde.

Noaptea s-a așternut de-asupra orașelor, a satelor, peste noi toți. E o feerie de nedescris, mereu alta, irepetabilă, frumoasă prin excelență!

Noaptea mă incită la visare. Cu ochii larg deschiși, în așteptarea a ceva nemaipomenit...Ceva de genul inocenței lui Danny din filmul lui Kubrick, care-i spune bucătarului-șef, Dick Hallorann, că Tony este „un băiețel, care locuiește la el în gură”))) - e de domeniul frumuseții fantastice. De care avem nevoie mereu , și mare și mic. Chiar și Brâncuși a pledat pentru eternitatea copilăriei. Noaptea secretă copilăria acestei lumi. 

Proiectul continuă! 
Vin și cărțile poștale! 

Le aștept de la oricine îmi înțelege mesajul, discursul, opiniile (și nu doar!) 

fotografie: © vladimir bulat, iulie, 2014.