„Ideea de perete îmi repugnă”

Sculptura aceasta a lui Ștefan Râmniceanu am văzut-o și fotografiat-o acum mai bine de un an, dar tot în luna noiembrie, la Mogoșoaia. Era proiectată pe fundalul bisericii Brâncovenilor, asftel că prin acest gest artistul a dorit să re-valorizeze o lucrare, altfel cît se poate de anostă, datată din punct de vedere plastic. Era în cadrul primei sale personale din România, după acea legendară expoziție de la Curtea Veche bucureșteană, din 1988.

Ca să fiu onest și franc: personala din noiembrie 2014, m-a lăsat rece! Dar nu despre asta doresc să vorbesc acum. Ci despre cum am perceput eu opera, de fapt unele lucrări ale acestui artist, noaptea. Mi s-a părut că acestea arată mai bine noaptea, decît ziua, cînd formele, volumele, cromatica lor - sunt abrazive, brute, excesiv de solicitante vizual. Noaptea însă contrastele se estompează, devin molcome, fluide. În afară de aceasta, care se integra de minune pe rizalitul scării care duce spre clopotniță, poate cea mai impresionantă „intrare” în peisaj (context) a reușit-o sculptura cu martirii Brâncoveni (aidoma icoanei lui Sorin Dumitrescu). A cărei masă sculpturală făcea corp comun cu zidul patinat de timp al Palatului Mogoșoaia. Aliajul metalic, compact, minimalist și reducționist, fuziona cu acest colos de cărămidă, marmoră și lemn. Doar lumina direcționată pe operă - o decupa din întuneric, contribuind la prezență! Iată, noaptea ascunde prezența, dar nu o anulează. Nu o face nici mai mare, nici mai mică. O anihilează pentru o vreme, căci noaptea nu există, sau nu pare să existe materialitate, zid, hotar, nici teritorii discutabile... 

„Ideea de perete îmi repugnă”, spunea într-un interviu Ștefan Râmniceanu. Doar că noaptea dispar și zidurile, și certitudinile, și tensiunile, și eșecurile. De dispariția acestora din urmă ne bucurăm, în cele din urmă, cel mai mult...Nu ne place să le știm ca făcînd parte din noi, și plecăm în noapte.

N.B. pentru a vedea imaginile ceva mai mari, e nevoie să apăsați pe ele. Vor crește de îndată.

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2014